Zilele astea te voi ucide! Nu vei citi niciodată ceea ce îţi scriu şi, totuşi, în speranţa că Dumnezeu transmite îngerilor scrisorile mamelor, îţi scriu.
Te-ai format dintr-o iubire mare, sau cel puţin aşa sper eu. Formez un cuplu cu tatăl tău de peste doi ani de zile şi încă plângem de dor atunci când ne certăm.
El este un bărbat de 30 de ani, înalt, frumos şi deştept. Eu am 26 de ani, sunt slabă şi micuţă, iar cunoscuţii susţin că-s inteligentă. Îţi spun toate astea ca să ai certitudinea că ai fi fost un copil frumos şi deştept. Nu vei fi niciodată, pentru că „s-a tras concluzia” că nu ai venit la momentul potrivit. De parcă tu ai avea noţiunea timpului!!!
Bunicii tăi sunt nişte oameni deosebiţi, la rândul lor, cei din partea mea sunt profesori şi au crescut şi educat zeci de generaţii de copii ca tine, iar cei din partea tatălui tău fac lucruri măreţe, de asemenea. Bunica are o asociaţie umanitară, care ajută copiii defavorizaţi social, iar bunicul creşte cu toată dragostea (şi) un copil care nu îi aparţine. Au suflete mari toţi. Ai putea jura că te vei naşte în familia perfectă şi, totuşi, eu te voi ucide înainte să te naşti!
Mama ta iubeşte toţi copiii, se opreşte pe stradă şi le zâmbeşte sau îi mângâie; ei, la rândul lor, o îndrăgesc. Încearcă să strângă bani să ajute copiii cu probleme, se implică în proiecte umanitare şi, totuşi, pentru tine nu e în stare să facă ceva.
Tatăl tău nu te vrea! Tatăl tău te consideră „nişte celule” ce trebuie eliminate cât mai curând. Nu ştie că ai suflet, nici medicii nu-i spun. Inima ta se formează la şase săptămâni, dar sufletul tău veşnic deja te însoţeşte. Aşa face Dumnezeu copiii, cu suflet cu tot! Tatăl tău mă părăseşte pentru că vreau să te păstrez. M-a părăsit deja pentru că nu am vrut programarea de luni. Părinţii lui nu vor afla de tine niciodată. Părinţii mei au zis să te păstrez, însă banii pentru prima ta ecografie au fost deja o problemă. Prietenii mei sunt şi prietenii tatălui tău şi, când au auzit că el nu te vrea, s-au dat la o parte din viaţa mea, să nu pice la mijloc.
Tatăl tău e acum la piscină, se relaxează, iar eu, sunt singură pe o stradă, cu un pix, un carneţel şi cu tine. N-am ce să îţi ofer şi nici curajul să îţi dau viaţă nu-l găsesc. Într-o lume în care eu ar trebui să te iubesc necondiţionat şi să lupt pentru tine, n-o fac. Sunt o laşă! Renunţ la primul şi poate ultimul meu copil, pentru că alţii nu-l vor!
Nu vei avea parte nici măcar de înmormântare! Îţi va rămâne trupul neformat pe ustensilele doctorului, apoi în nişte pungi de gunoi… Până vei dispărea.
Vieţile tuturor vor continua ca şi când tu nu ai fi existat niciodată. Tatăl tău, probabil, se va căsători cândva şi va avea un copil, pe care îl va iubi! Pe tine nu te-a vrut, nu te-a iubit…te va uita pe veci!
Eu te voi căuta în fiecare zâmbet de copil. Voi găsi reproşul în fiecare privire inocenta şi toate îmi vor sfărâma, treptat, bucata de suflet rămasă-n urma ta. Voi învăţa să urăsc şi-i voi urî pe cei care nu te-au vrut, iar din cea care am fost nu va mai rămâne nimic. Ea e cu tine în pungile de gunoi.
N-am dreptul să iau o viaţă. Şi, totuşi, o voi face! În câteva zile te voi ucide!
Cu drag, mama ta!