Si totusi uita-te la noi cum ne prafuim iubirea,cum devenim ca ei, ca cei ce lasa iubirile sa moara…din orgoliu, din comoditate, din teama de a nu da prea mult si a primi prea putin la schimb. Am putea fi minunati si totusi alegem sa fim obisnuiti din dorinta de a fi minunati si speciali.
Ne-am crezut mai buni decat restul. Prea buni pentru o relatie clasica. Am crezut ca iubindu-ne, ne vom suporta orice si ca iubirea noastra nu va fi atinsa…si uita-te la ea cum moare totusi! Uita-te la mine,cum ma aflu in acelasi punct ca si cu toti „clasicii mei” si cum fac cu tine ce-am facut si cu ei…uita-te cum plec satula de absenta ta!
Doamne si ce frumosi am fi putut fi…si totusi plec inainte sa sa avem vreo sansa sa devenim frumosi. Ne-au vazut altii frumusetea impreuna,dar noi n-am fost capabili sa o intretinem.
”Tu n-ai avut timp,eu n-am avut rabdare si uite cum inca o iubire,moare!”
Erai gandul meu linistit atunci cand ceva mergea prost, erai speranta aia de care nu te atingi dar care stii ca e acolo. Erai putere prin absenta doar pentru ca existai,doar pentru ca nu te consumasem si pentru ca imi imaginam ca o voi face candva si atunci, toate cele de pana la tine nu vor mai conta!
Si m-ai atins si te-ai stins si tu…si acum? De unde ani pentru a construi un nou tu,un nou gand linistit pe post de speranta? De unde putere pentru o asemenea constructie cand tu lipsesti?
Eram atat de frumosi in mintea mea ,cat realitatea nu ne va permite vreodata sa fim! Eram atat de neatins incat simpla atingere ne-a distrus. Stiu, spui ca sunt prostii si ca inca se poate…se poate sa fii unul din multii care mi-au rupt sufletul in mii de bucati…pana si tu,cel care le lipeai la loc fara sa stii… Sa nu ma vrea un altul, pot, dar sa ma iei tu si sa nu-ti fiu decat o alta e prea mult…
Doamne,cat de frumosi am fi putut fi si ce urati si comuni suntem de fapt