Au trecut veacuri de când am vorbit ultima dată cu adevărat. Da, ştiu, mi-ai scris chiar zilele trecute să mă întrebi cum o mai duc, dar am schimbat doar banalităţi, ca între doi străini care se opresc unul pe altul pe stradă să se întrebe ce mai fac, dar nu aşteaptă niciodată răspunsul.
Bine, asta ştiu, suntem şi noi tot un fel de străini. Sau, cel puţin, fraza asta mi-ai aruncat-o tu într-o seară, pe nepusă masă, dupa câteva beri băute. Am înghiţit în sec şi n-am răspuns, deşi ce te-aş mai fi contrazis! Păi cum să-i spui că ne-am devenit unul altuia străini? Şi de ce tocmai cuvântul asta urat? Auzi tu! Străini. Dar crezi că-i pasă în felul asta de toţi oamenii pe care-i întâlnesc pe stradă? Crezi oare că-mi vine să-i strâng în braţe pe ei toţi, doar aşa din altruism? Mă ştii prea bine că să crezi cu adevărat balivernele astea pe care mi le spui.
Mi-ai locuit în inima o vreme, chiar dacă asta a fost demult, iar eu zic că măcar atâta lucru ar trebui să mă deosebească de duduile din tramvai. Ce? Pe tine te apucă dorul aşa, de oricine? Sau te apuci să rememorezi amintiri cu orice om pe care ţii tu minte că l-ai văzut o dată la piaţă?
Deci, spune-mi, cum mai eşti? Şi nu mă lua cu banalităţile alea cu „bine, sănătos”. Că eu de fericire te întreb. Nu de jobul plictisitor pentru care nu-ţi vine să pleci dimineaţă de acasă şi nici de cine ştie ce femei care-ţi mai încălzesc patul din când în când. Ţi-a mai încălzit cineva sufletul de când am plecat? A mai locuit cineva acolo? Şi dacă da, mi-a şters de tot urmele paşilor şi dezordinea pe care am lăsat-o în urmă? Şi ce-i fericirea până la urmă? Să ai un job, bani de club în weekend şi timp de-o escapadă la munte din când în când? Să te iubească cineva, să primeşti cadouri sau să ai cu cine sa te uiti la un film? Să fii invitat la câte o petrecere din când în când şi să ai cu cine merge. Eu tot mă încăpăţânez să zic că-i mai mult de-atât. Aşa că te provoc să te uiţi în ochii mei şi să-mi spui: eşti sau nu fericit?