Te-am scris în sute de pagini. Caiete întregi. Am scris despre suferinţă, vicii, ură şi iubire… Toate despre tine.
Am scris despre sufletul meu, prea încărcat de înfrângeri, frustrări şi dezamăgiri, erai acolo, mereu, izvor de inspiraţie.
N-o să ştii niciodată. Câţi ani de luptă, câte nopţi grele, câte pachete de ţigări şi câte sticle goale aruncate… Pentru tine. Câte lacrimi, cât dor, câte sacrificii, câţi nervi, câtă luptă înterioară, câte decăderi ….
A fost greu. Singurul om pe care l-am iubit vreodată cu adevărat nu simţea nimic pentru mine.
E nedrept, ştii… Să fii acolo, zi şi noapte, să te pună la pământ, să te alunge şi să te întorci de fiecare dată. Dar cât să îndure şi sufletul?
Am plecat, mi-am luat bagajul plin cu iluzii şi dusă am fost. Că înduri, dar până când? O dragoste ca asta te consumă până nu mai rămâne nimic.
Cu toate astea, îi mulţumesc. Din cauza lui m-am apucat de scris. Nu ştie asta.
Scrisul a fost singura mea portiţă de scăpare. Scrisul m-a vindecat. El… Mi-a fost inspiraţie. Şi încă mai e. Mi-a fost experienţă de viaţă. Cel mai dur profesor.
Dacă îl mai iubesc? O dragoste ca asta nu se uită.. Chiar şi una neîmpartăşită. Dar am învăţat să pierd chiar şi ceea ce-mi doresc cel mai mult. Că aşa-i în viaţă. Uneori trebuie să accepţi că nu totul ţi se cuvine.